Islam House

Monday, April 11, 2011

Arta. Arhitectura./cultura araba in evul mediu

Subordonarea manifestărilor artistice unor norme cu caracter religios va conferi artei islamice o marcantă notă de originalitate. Arta islamică, structural unitară dar nu uniformă, este departe de a fi rămas imuabilă. În cele treisprezece secole de evoluţie se disting patru perioade. Prima (de la mijlocul secolului VII până la sfârşitul secolului IX) corespunde epocii omeyyade, de expansiune politico-militară şi celei de glorioasă domnie a califilor abbasizi. La începutul acestei perioade, sub califii omeyyazi, arabii preiau şi integrează în creaţiile lor elemente siriene şi elenistico-bizantine.

În cea de a doua perioadă (sec. X-sfârşitul sec. XII), odată cu dislocarea imensului imperiu şi cu coexistenţa celor trei califate rivale (Bagdad, Cordoba şi Cairo) se crează trei mari centre cultural-artistice. Arta islamică se degajează de influenţele anterioare, căpătând clare caractere proprii. Este abandonat vechiul tip de moschee, bazat pe predominanţă dată cupolei, care va deveni element esenţial al arhitecturii funerare. Se fixează acum şi silueta caracteristică a minaretului - care, începând cu secolul al XI-lea, devine foarte înalt, pe un plan circular, subţiindu-se spre vârf şi având, la înălţimea de 3/4, balconul muezinului.

Cel mai vechi monument de arhitectură arabă care s-a păstrat, derivat în mod evident din arhitectura creştină siriană, este aşa-numita Cupolă a Stâncii din Ierusalim. Dar creaţia cea mai remarcabilă a epocii omayyade este marea moschee din Damasc (datând din 706 şi reconstruită în secolul al XI-lea). Dintre marile monumente religioase ale epocii abbaside care au rămas, cel mai impresionant este faimoasa moschee din Cordoba, a cărei construcţie a fost începută în 785. În ceea ce priveşte decoraţia acestor monumente de artă religioasă şi nu numai, deoarece Coranul interzicea pictarea sau sculptarea figurilor umane şi animale, se dezvoltă o decoraţie cunoscută sub numele de arabesc, care deşi nu este inventată de arabi, ei sunt cei care o promovează şi o transformă într-un element caracteristic artei lor.

În domeniul artelor minore, meşterii arabi au obţinut rezultate remarcabile în confecţionarea armelor fin cizelate şi bogat împodobite, în prelucrarea artistică a metalelor uzuale şi nobile, a lemnului şi a fildeşului.

Aportul arabilor la cultura şi civilizaţia Europei medievale s-a efectuat prin canalul Spaniei şi al Siciliei. Viaţa intelectuală şi culturală din aceste două ţări aflate sub ocupaţia islamică era superioară celei din restul Europei acelei vremi. Legăturile artistice ale europenilor cu lumea arabo-islamică încep încă din secolul al VIII-lea, odată cu schimburile comerciale care includeau şi obiecte de artă şi mai târziu, prin intermediul cruciadelor europenii au cunoscut mai de aproape arta arabă. Arhitectura Evului Mediu occidental a fost sensibil influenţată de tradiţiile arhitecturii arabo-musulmane (ferestre duble, arce diferite, creneluri, cupole, arcade sau bolte poligonale, suprafeţe traforate).

Ştiinţa şi învăţământul./cultura araba in evul mediu

În domeniul matematicii, arabilor le revine meritul de a fi preluat de la indieni numeraţia cu nouă cifre-simboluri, căreia i-au adăugat cifra 0. Astel perfecţionat, sistemul de numeraţie zecimală prin cifre se găseşte în manualul de aritmetică scris pe la 830 de al-Horezmi (Khwarizmi - 780-cca.846), de la al cărui nume provine termenul latinizat de algoritm. Noul sistem s-a răspândit în Europa după anul 1000. Tot al-Horezmi a pus bazele şi calculului algebric scriind un Scurt tratat despre calculul lui al-jabr şi al lui al-muqabala. Perfecţionarea operaţiilor algebrice s-a datorat ulterior lui Omar Khayyam, autorul tratatului Demonstrarea problemelor de al-jabr şi al-muqabala (1047).

Progresul matematicii a favorizat pe ce al astronomiei, a cărei dezvoltare a fost condiţionată de necesităţile impuse de cultul musulman, ca întocmirea calendarului, stabilirea lunii Ramadan şi a orelor de rugăciune, determinarea exactă a poziţiei geografice a oraşului Mecca. Începând cu secolul al IX-lea, astronomii şi geografii arabi au efectuat operaţii necesare măsurării unui arc de meridian terestru de 10 şi în secolul al XI-lea ei au ajuns la un rezultat foarte apropiat de cel real, stabilind lungimea lui la 113 km, cu numai 2 km diferenţă faţă de lungimea reală de 111 km.

Arabii s-au remarcat în chip deosebit şi în medicină şi deşi nu au practicat deschis disecţia, datorită interdicţiilor coranice, ei au ajuns totuşi, pe baza observaţiei şi experimentului, să aducă contribuţii în domeniul fiziologiei. Unul dintre cei mai cunoscuţi medici ai lumii arabe a fost cunoscut sub numele de Avicenna (Abu Ibn Senna).

Până în secolul al X-lea în lumea musulmană nu exista un învăţământ public organizat, nu existau adevărate şcoli elementare; copiilor li se făceau lecţii de religie şi de morală în cadrul moscheii. Către sfârşitul secolului al X-lea a luat fiinţă învăţământul secundar, elevii având întreaga întreţinere asigurată. Unele colegii aveau o programă de învăţământ de nivel universitar - cum era colegiul fondat în secolul al XI-lea de Nizam al-Mulk la Bagdad. Nivelul intelectual înalt al lumii islamice medievale este atestat şi de numărul şi de marile proporţii ale bibliotecilor. În secolul al X-lea, un vizir a fondat la Bagdad o bibliotecă de 12.000 de volume - opere inedite, traduse recent din limbile greacă, sanscrită şi chineză.

În cele cinci secole (VIII-XIII) de strălucită afirmare în domeniile ştiinţei, cele trei mari centre de cultură - Bagdad, Cordoba şi Cairo - s-au bucurat în mod deosebit de un imens prestigiu, fiind adevărate izvoare de ştiinţă şi cultură.

Cultura arabă (sec. VI-XI)

Până în epoca formării statului unificat şi a marilor cuceriri, cultura arabă a avut un caracter predominant oral şi practic, izvorât din necesităţile impuse de viaţa aspră din deşerturile peninsulare. Acest caracter practic al culturii preislamice s-a retransmis, ca o moştenire ancestrală şi ştiinţei arabe din secolele următoare.

Încă din perioada preislamică, arabii au intrat în contact cu cultura mai dezvoltată din ţările vecine - Siria, Palestina, Persia - prin mijlocirea comunităţilor de sirieni, greci, evrei, persani, statorniciţi în peninsulă sau prin călătoriile făcute de negustorii arabi peste hotare. Marile cuceriri şi extinderea statului arab de la Indus la Oceanul Atlantic au pus pe arabi, începând cu secolul al VII-lea, în contact direct sau indirect cu civilizaţiile şi culturile considerabil mai înaintate decât a lor, din Imperiul Bizantin, Orientul Apropiat, Persia, India, China.

Cultura clasică arabă s-a format treptat, în condiţiile islamizării ţărilor cucerite, ale sintezei dintre vechea cultură arabă şi culturile din aceste ţări şi a atins culmea înfloririi sale în secolele VIII-IX, perioadă în care au fost culese şi redactate poeziile orale arabe preislamice din secolele al VI-lea şi al VII-lea. Din cauza influenţei islamului, arabii şi-au însuşit în mod unilateral moştenirea culturii antice, interdicţia religioasă de a înfăţişa chipuri de oameni şi animale (provenită din teama de idolatrie) a nimicit cu timpul sculptura şi a avut o inflenţă nefastă asupra picturii.

Înflorirea culturii arabe în secolele VIII-XII se datoreşte unui complex de condiţii favorabile, apărute datorită avântului economic ce a caracterizat această perioadă. Bazându-se pe moştenirea culturii arabe preislamice şi ale spiritului raţionalist elen, cultura arabă s-a caracterizat printr-o vădită înclinare spre studiul ştiinţelor naturii şi al aplicaţiilor practice. Astfel au fost elaborate lucrări speciale pentru nevoile arhitecturii şi tehnicii; de exemplu matematicianul şi geometrul Abu-l-Wafa (secolul al X-lea) a scris Cartea despre cele ce sunt necesare meşteşugarilor în legătură cu construcţiile.